Mii de Smaralde


Aceasta reprezinta propria mea viziune asupra compozitiei "Mii de Smaralde" cu care cantautorul de folk, a obtinut premiul festivalului Om Bun, dar si premiul Valeriu Sterian. M-a intrebat anul trecut, de ce cred eu ca aceasta melodie a castigat premiul Om bun, i-am raspuns ca, mie personal, imi place pentru ca a compus-o in semitonuri, de atunci, nu am mai ascultat melodia, pana acum, in aceasta vara am observat ca, a modificat-o putin, in sensul ca a introdus si mai multe semitonuri decat inainte, nu am pretentia ca a tinut cont de sugestia mea dar, m-am bucurat ascultand-o sub noua forma pe care i-a dat-o. Intreaga creatie artistica este o dovada incontestabila a impletirii, intr-un mod cu totul genial, a ingineriei, adica a stiintei cu arta. Meritul ii revine bineinteles artistului-inginer, pentru ca atunci cand uita un domeniu, devine puternic in celalalt iar, rezultanta, este consecinta legaturii de sange, as putea indrazni a spune, dintre inginerie si arta. De aceea Mii de smaralde a impresionat juriul, pentru ca membrii sai au simtit originalitatea creatoare manifestandu-se in aceasta piesa, mai mult decat in oricare alta. Ca o consecinta a acestei realitati, pot afirma fara teama ca as putea gresi ca intr-adevar, altcineva este inovatorul folkului romanesc. "Arta este un pas de la ceea ce este evident si binecunoscut, catre ceea ce este tainic si ascuns" a spus Khalil Gibran.

Genialitatea consta in a uita cum se paseste, pentru a sti cum sa pasesti. Acest lucru voia sa-l spuna Einstein prin afirmatia sa, si anume ca, secretul creativitatii consta in a sti cum sa iti ascunzi tot bagajul de cunostinte pe care l-ai dobandit de-a lungul vietii. Cand vei reusi sa nu mai stii nimic, atunci devii genial, niciodata inainte. Motto I. Killing me softly with your song. Miile de sclipiri ale astrilor, dintre doua forme de energie din Univers, bine definite, ce pulseaza in acelasi timp, si ale caror campuri electromagnetice se confunda, sfasie cu lumina lor complexele naturii umane si se rasfrang pana in cele mai indepartate colturi ale Universului in expansiune, pana la insusi Luceafarul sublimelor dimineti de iubire, comportandu-se ca niste lasere ale caror concentratie de temperatura, extrem de inalta, sfarama piatra in care s-a transformat marea si sublim-potentiala inima omeneasca. Dupa cum bine se stie, laserele care forteaza atomii sa stocheze si sa emita lumina intr-un mod coerent, amplifica lumina si o transforma in raze clare de lumina, doar atunci cand undele se propaga toate, impreuna, in acelasi timp. Daca, prin reducere la absurd se incearca a se face un imens buchet luminos, format din razele laserelor aruncate din rarunchii unor ochi debordanti de iubire, el, buchetul, nu poate fi cuprins caci, curcubeu de lumina devine, pe sevaletul infinit al sufletului, insusi Universul iubirii, format aidoma celui real, in urma exploziei primare cu care Dumnezeu a gandit crearea Universului, la fel de maret si la fel de expansionist ca si cel creat de catre Dumnezeu, pentru ca si sufletele sunt create dupa chipul si asemanarea Creatorului.

O asemenea explozie, se cuvine a fi imortalizata si incadrata, in forma sa initiala caci, oricum dupa aceasta faza nu mai poate fi tinuta sub control, devenind un Univers paralel cu cel creat de Dumnezeu. Si, devenind de necuprins, se metamorfozeaza in corn al abundentei iubirii. Apoi asezat la loc de cinste, in chiar camera de primire a musafirilor, ai acelor musafiri invitati la marea petrecere data in cinstea artei de a iubi, primiti doar in urma si cu acceptul acestora de a nu atinge lumina ce radiaza dragoste, caci riscul pare, pentru altii, imens, dar el este riscul inevitabil si plin de lirism la care se expun eroii istorisirilor ce incep cu "a fost odata ca niciodata". Dar cum toate povestile ce incep cu "a fost odata ca niciodata" au final fericit, riscul de expunere este minim, minimum minimorum, intrucat nimic si nimeni nu poate face temperatura radiatiei iubirii adevarate sa scada... dimpotriva, ea se amplifica, se amplifica, se amplifica, atat de mult incat nu mai poate fi controlata si erupe asemenea unui vulcan ce a dormit prea multe sute de ani, intr-o simfonie divina, in care instrumentele sunt doar doua inimi, cu corzile vibrand de iubire, simultan si cu aceeasi frecventa, contopindu-se, amestecandu-se intr-o unitate inseparabila, si lacrimi curg, nestemate ce ploua din cer peste ei.